Un gri imaculat. Dorinţă şi gânduri ciudate. Patriotism şi dor. Poate doar dor. Dar e mult spus dor.Am reuşit din nou să evadez, să văd culoarea adevărată a lumii, verdele adevărat al copacilor şi al ierbii, marcajele cu adevărat albe de pe stradă, unicitatea clădirilor, dar mai ales culoarea oamenilor.
E destul de ciudat să vorbesc despre asta. Mă simt ciudat acasă. Un sentiment de negare, gri şi neînţeles. Mi-aş dori să fie altfel. Să fie aici şi nu după un zbor cu avionul. Să le văd acum. Să se întâmple. Să fie.
Să fie la fel ca la ei. Să fie cum trebuie să fie. Acum.
N-am să aştept minunea ce avea să se întâmple în 20 de ani. Sunt muritor şi rece. Am să evadez din nou cu prima ocazie. Şi nu e laşitate. E normalitate. Evadez şi mă bucur de ceea ce ei n-au reuşit să-mi ofere. E greşeala lor că îmi urăsc griul, verdele spălăcit şi amărăciunea oamenilor de aici.
Să fie aroganţă? Să fie oare pofta de civilizaţie aroganţă?
Ce s-a întâmplat? Dar ce se întâmplă?