De-abia aștept să merg în vacanță la țară și să-i spun bunicii mele: "Bunica, am vorbit pe internet despre tine!". Sunt curios ce o să spună. Dar parcă o aud: "Ce-ai făcut, belitule!? Să mă știe tătă țara? Nu-i lucru curat!".
Bunica m-a crescut vreo trei ani buni. Nu știu cum de a avut răbdare, căci nu eram cel mai cuminte copil în viață. Mari bătăi de cap i-am dat... De multe ori îmi zicea: "Ce-ai cătat acolo, belitule!? Mâine o sun pe mă-ta să vină să te ia!".
Iar mie îmi plăcea la țară. Bunica îmi permitea să fac tot ce vreau. La patru ani eram de vis, copil cuminte vreau să spun. Sau nu.
Odată, pe o ploaie de vară, bunica mi-a spus să stau în casă, să nu mă plouă, în timp ce ea închide animalele. Însă eu voiam să cresc, să cresc mare... Și ca să cresc mare știam că trebuie să stau în ploaie (așa auzisem)...
Așa am făcut, am stat în ploaie. Mai întâi în fața casei, apoi aproape de poarta ce dădea în drum, după care chiar în drum.
Era cald, era o ploaie de vară tare plăcută. În drum era un râu care odată cu venirea ploii a crescut, din ce în ce mai mult.
Ud leoarcă, am ajuns aproape de râu și 10 secunde m-au despărțit de scăldat. Dar cine s-ar fi gândit că apa are 5 metri!? Eu nu.
Am înghițit câteva guri de apă, am început să mă zbat și să țip, apoi mai multe guri de apă și mai multe... Deja nu mai eram acolo. Eram la limita dintre viață și moarte. Am mai simțit la un moment dat o mână care mă trage la suprafață și atât.
M-am trezit la spital. Nu-mi mai aduc aminte dacă conștientizam ce s-a întâmplat, însă îmi aduc aminte că bunica era acolo, lângă minte, plângând. Nu-mi aduc aminte ce simțeam, nu-mi aduc aminte dacă i-am spus ceva.
Cu timpul, bunica mi-a povestit destul de multe întâmplări pe care le-a trăit și în ce încurcături am pus-o. A rezistat eroic de nenumărate ori.
Când începe să vorbească, bunica captează atenția tuturor și are un stil de a povesti de îți vine să îți ții respirația ca să nu o întrerupi sub nicio formă.
De multe ori îmi reproșez că nu o vizitez destul de des, că nu o sun, că nu știu să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Vreau să-i spun multe, dar ceva mă oprește. Habar n-am.
Totuși, nu vreau să închei articolul cu nota asta de tristețe sau ce o fi ea. Am să o citez pe bunica: "Ia mai bea un păhărel, să ne veselim nițel!".